Cine este Ana Nicolescu în context profesional și personal?

În context profesional, sunt strateg de comunicare de business. Adică ajut antreprenorii să comunice eficient în business-urile lor ca să fie prosperi. De asemenea, sunt Change Strategist și asta mă ajută să-i susțin pe clienții mei să treacă prin diferite perioade ale vieții lor, în principiu de la angajat la antreprenor sau de la antreprenor fără succes la antreprenor ancorat și conștient. Din combinarea celor două, am programe de grup, dar și sesiuni 1 la 1, în care îi ghidez pe clienții mei să se vadă, să depășească blocajele și să aibă o afacere prosperă.

La bază sunt jurnalist. Am lucrat 12 ani în presă. Până am devenit mamă. Apoi am scris 10 ani pe blogul Mămica Urbană despre provocările mele ca părinte și despre soluții de la specialiști. În paralel, am construit o comunitate de 550 de bloggeri părinți, o școală informală de blogging pentru ei și o agenție de comunicare și PR.

Planurile mele de viitor cuprind o mișcare pentru părinții antreprenori divorțați, una pe educație și visez să am propria mea revistă (ideal pe print, dar știu că nu mai funcționează) de opinii puternice și argumentate despre societatea în care trăim. Un podcast, SWITCH, și să lansez cele 3 cărți care zac în laptopul meu de câțiva ani.

Pe plan personal, sunt binecuvântată să fiu mama a două fete, Măriuca și Julie, și cer zilnic ghidare de la Dumnezeu să le dau ce am eu mai bun și mai frumos în mine și să le păstrez miezul intact pe drumul misiunii lor.

Sunt pasionată de storytelling, de yoga, de citit, de călătorii și uneori mă bag în gheață ca să fac mintea să tacă.

Misiunea mea este ca prin Dumnezeu să fiu calea oamenilor către măreție, autenticitate și iubire.

 

Știu ca ai divorțat și aș vrea să vorbim acum despre acest aspect care ți-a împactat întreaga viață!
Cum s-a schimbat viata ta după divorț?

Fizic vorbind, fac mai multe treburi administrative, pe care înainte le făcea fostul soț. Duc mașina la revizie, renovez apartamentul. Nu sunt atât de multe pentru că și înainte le făceam și eu. Nu e chiar așa de greu, dar la început am simțit lipsa unui sprijin de bărbat. Nu am găsit nici în familie, așa că am învățat să mă descurc singură cu mașina și cu casa. Și asta m-a crescut.

O altă provocare pentru care încă mai caut soluții bune este programul de școală al fetelor. Una învață dimineața, iar cealaltă după-amiaza. De anul trecut ele merg la before și la after school, însă uneori și-ar fi dorit să stea mai mult cu bunicii, într-un cadru mai cald.

Programul meu de lucru începe ca și înainte de divorț, devreme și se termină când vin fetele de la școală.

Vacanțele însă s-au schimbat total. Acum eu merg cu fetele la prietenii din alte țări și stăm 3 săptămâni vara. Ele mai au o plecare de o săptămână vara cu tatăl lor. Iar vacanța de februarie tot cu tatăl lor o fac. Aici ele ne simt lipsa noastră ca și cuplu. La fel ne simt lipsa ca și cuplu la zilele lor de naștere sau onomastice și de sărbători.

Asta la nivel fizic și organizatoric.

La nivel emoțional, am trecut prin multe stări specifice etapelor divorțului. Dar am găsit structuri de sprijin, printre care și un program ontologic de autocunoaștere și creștere personală și profesională, cu ajutorul căruia nu am mai pus povești peste ușile închise, peste refuzurile familiei, peste vorbe care nu își aveau rostul și am rămas aliniată acțiunilor pe care le aveam de făcut ca să ne fie bine mie și fetelor.

Am prioritizat sănătatea mea, starea mea de echilibru. Fac sport zilnic, am o dietă benefică mie, mă hidratez, fac exerciții de respirație, citesc, îmi mențin tonusul fizic și intelectual, dorm suficient și la ore potrivite. Așa am energie atât pentru lucrurile administrative acasă cu fetele și în business-ul meu.

Așa pot să le conțin stările lor fluctuante de preadolescente care trec prin separarea părinților, distanțarea tatălui, trecerea de la școala primară la cea gimnazială și multe altele.

 

Cum te simți ca femeie, ca mama a două fete, cine ai devenit?

Mă simt onorată că sunt mama lor și sunt deschisă să învăț zilnic de la ele. În cei doi ani de când eu și tatăl lor ne-am separat, Măriuca și Julie au primit multe nu – uri la dorințe pentru că prioritizez nevoile. Au învățat să separe lucrurile, Crăciunurile, vacanțele și să accepte (încă mă întreb dacă nu cumva e resemnare) că părinții lor nu mai formează un cuplu și că tatăl lor este într-o altă relație acum. S-au maturizat. De multe ori mă întreb cine e adultul în relația cu tatăl lor.

Cine am devenit eu ca mamă? Nu m-am uitat la mine încă. Poate că mi-e frică de ce o să văd. Poate pun povești, deși am învățat să nu o fac, dar cel mai greu e cu mine pentru că încă mă biciuesc și mă bag în colivia de aur a perfecționismului.

M-au văzut uneori plângând, nu de regret, ci că nu înțeleg aroganța. M-au văzut râzând cu gura până la urechi de fericire. M-au văzut bând șampanie pentru cea mai bună decizie din viața mea. M-au văzut cu prietenele mele cele mai bune cu care nu mă mai văzusem de câțiva ani. M-au văzut cântând, dansând, lucrând, obosind, țipând, trântind, renunțând și lunându-o din nou de la capăt.

Nu știu cine am devenit. Încă nu mi-am definit forma.

 

Vorbesc pe pagina mea de etapele divorțului care se întind deseori și după divorț.

Tu în ce etapa simți că te afli? Și dacă etapa în care te afli te provoacă, cum te susții, care sunt instrumentele la care apelezi sau ai apelat.

Știam că vreau să divorțez cu 4 ani înainte să ne separăm. Așa că separarea a venit cu ușurință, ca o consecință, nu ca o soluție. Și cu toate astea, cea mai grea perioadă a fost, și cred că încă este, să mă iert că nu am ieșit mai repede din acea relație. Ce proastă am fost! Așa îmi zic de multe ori cu toate terapiile, coaching-urile și programele în care am fost în ultimii 12 ani.

Furie. Cred că aici sunt. Furie pentru trecut. Și furie pentru prezent. Pentru că sunt lucruri cu care nu sunt de acord și văd că, din perspectiva mea, le provoacă durere și suferință fetelor. Tot ce pot să fac este să fiu eu aliniată și să le conțin pe ele cu toate stările și toată oboseala pe care o au când vin acasă de la tatăl lor.

Uneori mă epuizează că nu pot să fac nimic ca să le protejez și tot ce mai pot să fac e să zac la Netflix. Alteori tind să accept că nu pot și nu e benefic să controlez totul și că nu pot să le feresc toată viața de abuzuri emoționale. Așa că le învăț cum să le gestioneze, cum să se protejeze și le cresc stima de sine. Sau asta cred că fac.

Iar alteori folosesc furia asta în ceva creativ. Fie mai scriu la cărțile mele, fie scriu un proiect.

 

Cum ți-a influențat separarea de partener viața financiară?

Am avut noroc să-l întâlnesc pe Adrian Asoltanie, consultant financiar, acum vreo 5 ani, când am vrut prima oară să divorțez. El m-a învățat să-mi securizez veniturile și să îmi drămuiesc cheltuielile.

Așa că am avut în cont la bancă un fond de siguranță pe care l-am dat ca sultă pentru apartamentul în care am rămas eu cu fetele. Dinainte de divorț aveam banii separați și știam câți aduce fiecare. Așa că după divorț eu am rămas cu partea mea. Adică cu jumătate din banii pe lună. Și cu ăștia trebuie să ne descurcăm, și eu, și fetele, de doi ani. Între timp, am avut cheltuieli cu divorțul, cu renovarea, cu vacanțele, cu reorganizarea business-ului și suma lunară nu a crescut.

Nu e ușor. Pentru mine e un stres continuu. Dar am învățat multe despre priorități și despre ce e cu adevărat important. Despre cât de liber poți să trăiești fără o tonă de haine. Am descoperit cât de creativă sunt la gătit cu ce am prin frigider și cum poți să te încadrezi în buget dacă cumperi alimente de sezon de la producătorii locali.

Deci partea financiară, momentan, e o provocare.

Dar abundența mea vine de la Dumnezeu prin pace și metode potrivite pentru mine, la timpul potrivit și am cea mai mare încredere că uși nebănuite se vor deschide atâta timp cât eu sunt pe drumul misiunii mele.

 

Dar cea socială?

Cea socială a suferit drastic. În primul rând pentru că cei pe care îi consideram prieteni cât am fost căsătorită nu au dat niciun semn, nu m-au întrebat nimic. E adevărat că nici noi nu i-am anunțat când am luat decizia. Însă când am început eu să scriu public despre divorț și au aflat, l-au sunat pe el și l-au ales pe el.

Însă asta a deschis ușa către trei prietene cu care nu mai vorbisem de câțiva ani și cu care mi-am petrecut în acești doi ani vacanțele. Lor le-am spus tot. Și ele m-au primit fără judecată. Cu râs, cu plâns, cu vorbit prea mult despre mine, cu perioade în care nu vorbeam deloc, cu lipsa mea de bani, cu dorința mea de viață veselă și oameni buni și calzi la suflet. Și când au văzut ceva ce eu nu vedeam, mi-au spus. Cu iubire, chiar dacă a durut. Dar mi-au spus. Și asta e pentru mine prietenia. Să fii alături de un om, să-l primești, și să-i oglindești cu empatie și lucrurile bune, dar și ce greșește și nu vede.

Cât am fost 7 luni în programul de educație ontologică, mi-am făcut noi prieteni. Oameni cu care vorbesc la un alt nivel și cu care pot să fiu cine sunt și cine nu sunt și asta e ok și pentru mine și pentru ei. Oameni autentici și integri, la care nu merge să te duci cu vreo mască. Oameni care m-au ajutat concret cu renovarea, de exemplu.

Cât despre viața socială pe plan profesional, am un PR extraordinar care mă duce ca speaker la evenimente care susțin cauze cu care rezonez: antreprenoriat feminin, educație, creștere, autocunoaștere. Și îi sunt recunoscătoare că îmi deschide uși noi.

 

Mulțumesc pentru interviu!